E 24 noiembrie azi. E ora 14 jumate, vremea nu este însorită. Nu este buletinul meteo, dar discuţiile despre dată şi vreme sunt o bună introducere în orice situaţie. La categoria asta ar mai intra sportul, impozitele şi înjuratul guvernului. Dar să trecem la subiect.
Mrţ, căci marţi a fost o zi scurtă, deci mrţ, cum spuneam, am primit una bucată bilet la concertul Phoenix din cadrul UNIFEST, adică o porţie de distracţie gratis, nu pe degeaba. Şi fiind foarte productiv în acea zi de 22 noiembrie, am zis că merit un concert bun. Ei, şi iaca virgulă că mă urc în RATB numărul 311, validez cardul RATB care trebuie validat la fiecare urcare, căci altfel sunt pasibil de contravenţie şi astfel am devenit un partener al RATB-ului în asigurarea unui transport civilizat. Sau ceva de genul. Aşa.. şi ajung la locul de întâlnire fixat în prealabil, mă alătur grupului format din E, L1 şi A şi pornim agale spre Sala Palatului, unde ne regrupăm cu S. După 15 minute, o recuperez şi pe L2. Intrăm, stăm o oră degeaba, căci aşa e la concert, şi intră în scenă Phoenix.
Ora-Hora, Baba Novak, Mica Ţiganiadă şi alte hituri cunoscute. Apoi, o perioadă de cântece compuse în engleză de care nimeni din sală nu avea habar. Nu că ar fi fost asta o problemă, căci e nevoie să mai şi compui, nu să trăieşti din trecut. Însă atunci am realizat că Phoenix-ul sună banal. Erau nişte melodii banale, cu versuri banale, salvate de Ţăndărică la final, prin improvizaţie. Mi-a devenit foarte clar că Phoenix-ul a devenit o trupă banală de când au plecat Baniciu, Kappl şi Mani Neumann. Nu au nimic în plus faţă de alte trupe.
Părerea mea e că Baniciu are o voce peste a solistului actual, Kappl oferă un bass mult mai bun, iar Mani Neumann aducea exact elementul care făcea ca Phoenix să fie unică: vioara. Balada Negru Vodă a sunat foarte bine, dar fără solo la bass şi fără vioară a sunat cam banal. Folosesc cam des acest cuvânt, dar cred că se potriveşte la fix.
Nu vă mai spun că L1 şi A au plecat la jumătatea concertului. Aşa că, per ansamblu, a fost frumos, căci a asculta Phoenix live e mare lucru, dar totuşi, regret lipsa celor trei ex-membri de mai sus. Ar fi fost mult mai tare. Dar cum nemulţumitului i se ia totul, eu sunt bucuros că am ajuns la concert şi că nu mi se ia totul, astfel.
Hai, o zi faină! Eu mă duc la facultate să îmi iau depunctarea, căci tocmai am aflat că metoda mea nu este punctată la maxim. Ei, asta e.
Până când nu am să trec de 10 postări anul ăsta, titlurile le voi scrie ca nume de cifre. Adică voi scrie ca şi titlu numărul postului de anul ăsta, dar cu litere.
Am terminat analiza titlului, să trecem la subiect. Ce vroiam să zic? A, da.. Păi, tocmai mi-am instalat cumva, într-un anumit mod şi fel, flash-ul pe win7. În caz că nu ştiaţi, se pare că Macromedia, firma care făcea Flash-ul pe care îl utilizam până acum şi-a dat obştescul sfârşit prin 2005. Iar rămăşiţele au fost revendicate de rivali, Adobe. Aşa că ceea ce aveam eu până acum, flash 8 de la macromedia, nu prea s-a potrivit cu socoteala din Târgu Win7. Cazul a fost rezolvat. Watson, mai departe!
Aşa.. şi ziceam că instalai fleşu, aşa că m-am apucat fain frumos să updatez acea animaţie cu pardon cărţile de la jurnalul naţional. Şi cum sinapsele mele încă funcţionează, m-a gâdilat la conştiinţă gândul că nu am mai scris demult ce am mai citit.
Deci, ză bachet list. Făcută din amintiri, iar aici ştim că nu stau prea bine, aşa că voi povesti ce îmi aduc aminte că am citit.
Cea mai recentă carte terminată se numeşte Cimitirul Buna-Vestire. Un roman scris de Tudor Arghezi. Acuma nu ştiu câţi aţi tresărit când aţi citit "roman scris de Tudor Arghezi", dar incultul de mine a făcut asta, căci habar n-aveam că Arghezi a scris romane. Chiar dacă unul singur. Şi şi dacă e singurul, e absolut fenomenal. Dacă până acum cumva mă opuneam în a înţelege care e treaba cu estetica urâtului, iaca citind acest roman mi-am dat seama. Dacă sunteţi amatori de caţavenci sau kamikaze, romanul ăsta e scris în acelaşi stil. Dar există nişte.. hai să le spunem înjurături, miştouri, scrise cu atâta inteligenţă încât te lasă uimit. Am rămas complet plăcut surprins de acest roman. Foarte tare! Inclusiv ideea de înviere a morţilor şi iminenta judecată de apoi şi reacţia oamenilor.. super tare. Recomand cu căldură.. de fapt, nu.. că se scumpeşte gigacaloria. Recomand cu răceală.. nu, nu e bine nici aşa, se scumpesc medicamentele. Atunci vă recomand să citiţi cartea şi atât. Ce atâta...
Aşa. Înainte de asta, am răsfoit o carte care s-a dovedit a fi ideală pentru petrecut vremea în vehicule pe şine. Adică în tren, în metrou, poate tramvai. Bine, hai, fie, şi în autobuz. N-am zis cum se numeşte cartea, deci să v-o prezint: ea se numeşte Viaţa lui Pi, scrisă de un anume indian, nu i-am reţinut numele (ruşine să-ţi fie, dinu patriciu). Este vorba despre un naufragiu al unui băiat indian, care a supravieţuit pe o barcă cu un tigru bengalez, o gorilă şi o hienă. Frumoasă poveste. Un amănunt, căci la acest capitol stau bine, deci, un amănunt care m-a pus pe gânduri, căci niciodată nu m-am gândit la această problemă, a fost o.. să-i zicem polemică, pe tema religiei. Adică de ce un om nu poate fi musulman, catolic şi ortodox în acelaşi timp? E interesant cum se pune problema. Mai mult nu zic. Cartea asta e din colecţia cotidianul, este mică, se poate citi uşor, are capitole scurte, este cu aventuri, este bine scrisă aşa că puneţi mâna şi ochii şi citiţi.
Aş mai scrie ce am citit, dar nu mai ţin minte acum. De fapt, facem o pauză de cinci minute, să mă uit pe lista BPT. Revin.
Aşa. Am mai citit Anotimpuri, Radu Tudoran. Am să vă spun ce m-a determinat s-o citesc: Prefaţa. Cosmin Ciotloş compară acest roman cu Anatomia lui Grey. Deci, mai spun ceva despre carte?
Ah, da. Cum am putut să uit că am citit asta? Cazul Magheru, Mihail Drumeş. Excelentă carte! Excepţională! Pe asta o recomand şi cu răceală, şi cu căldură.
Da, pe listă este şi Intrusul, Marin Preda. O poveste despre construirea unui oraş nou pe ruinele satelor, la începutul comunismului, combinată cu o poveste de dragoste şi combinată cu o poveste a unui om care nu se poate integra în societatea contemporană lui, considerându-se un intrus. Este foarte frumoasă cartea, bine, sunt subiectiv (îmi plac cărţile lui Preda), dar merită citită.
Nu ştiu dacă am scris pe blog despre asta, nu îmi aduc aminte, dar mi s-a părut o carte absolut obligatorie de citit pentru tinerii care cumva, din greşeală şi prostie consideră comunismul o idee bună. Ce crime, ce atrocităţi, nici nu-mi trecea prin cap că s-ar putea întâmpla aşa ceva. Din punctul ăsta de vedere, romanul este la fel ca romanul lui Petru Popescu, Supleantul. Acolo se arată ce a însemnat comunismul din punct de vedere social, la nivel de individ.
Şi că tot am pomenit de Petru Popescu, trebuie să amintesc cartea pe care mi-a recomandat-o mama: Dulce ca mierea e glonţul patriei. E un must have.
Şi cred că au mai fost câteva citite, dar cred că astea sunt cele mai importante. Nişte cărţi care te fac să îţi pui întrebări, să mai cugeţi, deci să exişti. Şi cam atâta pentru astăzi.
Ştiţi ce se spune: o carte bună merge cu o muzică bună. Ori eu am pus aici cîteva cărţi geniale, dar voi posta o singură melodie. Să vedem, mă gândesc ce să pun... Da, am găsit. Superbă piesă. Deep Purple - When a blind man cries. No, seară faină!
Bunî seara! Da, trăiesc încă. Mărturisesc că zilele trecute am vrut să pun aici o melodie, dar bloggerul ăsta nu prea se descurcă. Şi nu am cum să postez acum melodia aia, pentru că nu mai ţine minte ce melodie era.
Aşa.. Din anumite motive şi prin diverse împrejurări fericite am ajuns astăzi să îmi citesc blogul şi am constatat că în 2009 am scris de 44 de ori, în 2010, 38, iar în 2011, până în prezent, de patru ori. Statistică, boring, dar totuşi.. 4? Sigur că pot mai mult.
Aşa că iată-mă, la al cincilea post pe acest an. Printre articolele pe care le-am scris v-am tot povestit de facultate, dar am realizat că anul III este complet nicăieri. Aşa că da, sunt în anul IV, aproape inginer. Devine interesantă facultatea, abia acum, dar mai bine mai târziu decât niciodată. Teme destul de nasoale, dar utile. Laboratoare bine făcute. Finally. Am încheiat subiectul.
În alte ordini de idei, gânduri şi fapte, cred că această absenţă masivă de pe blog a fost provocată de fenomenul feisbuc, unde nimeni nu poate spune că nu am fost prezent.
Bun, scuzat fiind acum, să vă zic ce am mai făcut. Păi, în vară am stat la Transelectrica, în stagiu de practică. Nu asta e interesant, ci faptul că m-am ales cu o bursă de practică, bursă care valorează.. mă rog, a valorat câteva sute de lei, mai puţine de cinci şi mai multe de trei. Iar din această sumă ecsorbitantă m-am transformat în fericitul posesor al vinilurilor Iris I, Iris II, Iris III şi Iris IV, al casetelor 4Motion şi al CD-ului Athenaeum II. Asta completează colecţia mea, care cuprinde Iris Lună Plină, Iris Maxima, Iris Cei ce vor fi şi Iris 12 Porţi. Păcat că nu am mai găsit Iris Mirage şi Iris 2000. Însă încă pot cumpăra Iris Mătase Albă şi Iris V (un adevărat chilipir).
V-am plictisit, dar aşa mai aflaţi şi voi despre Iris. Nu că aţi vrea, dar acest blog promovează cultura cu de-a forţa. Muhahahahaa. Am râs diabolic.
Totodată, am trecut la tehnologie mai nouă, numită Acer Aspire 5750G, căci monstrul tehnologic pe care îl călăream a început să tuşească şi se pare că a rămas spitalizat ceva vreme. Probleme de memorie. Deh, vârsta.
Ei, nici eu nu sunt mai prejos cu memoria, căci am uitat ce vroiam să mai scriu, aşa că scăpaţi repede de postul ăsta. Asta dacă v-aţi încumetat să-l citiţi. Bine. Noapte frumoasă, generaţie în blugi. Am să pun totuşi o melodie, în dulcele stil clasic. Ei, dar se pare că tocmai mi-am adus aminte ce melodie vroiam să postez zilele astea.
După lungi zile şi nopţi, iată că apar din nou aici, în blogosferă, dar numai ca să mă dau mare cu o nouă descoperire în materie de muzică. Bineînţeles că nu sunt primul care ascultă piesa asta, dar azi am dat peste ea. Nu ştiu cum se face că de fiecare dată când mă gândesc că nu mai am ce descoperi în materie de melodii faine româneşti, apar astfel de întâmplări fericite (adică descoperitul melodiilor).
Promit de acum să mă gândesc cât mai des că nu mai am ce descoperi! :)) Acum vă las să vă bucuraţi de muzică. Play!
Încep anul 2011 cu acest post, deoarece eu chiar cred că Sf. Gheorghe merită să fie capitala verde a României. Înainte să trecem la argumente şi la persuasivitate (mişto cuvânt), trebuie să vă spun că sunt obiectiv la maxim, deci nu voi fi influenţat deloc de faptul că m-am născut şi am crescut în Sf. Gheorghe. Aşadar, pe cai, oştenii mei!
De ce cred eu că Sf. Gheorghe este Capitala Verde? Simplu: este un oraş liniştit, înconjurat de păduri, nu există nicio stradă fără copaci, parcările care se fac sunt parcări ecologice, toate lucrările de amenajare a aspectului urbanistic sunt finalizate cu plantări de copaci, flori şi toate cele, oamenii ştiu ce e aia colectare selectivă, există containere de colectare selectivă în fiecare zonă de colectare a gunoiului, se colectează până şi uleiul ars, raportul asociaţii verzi / cap locuitor este net superior oricărui oraş din ţară, oamenii ştiu să ţină ambalajele în mână până la cel mai apropiat coş de gunoi, există un colegiu posesor al Steagului Verde şi cred că atât mi-a venit în minte până acum. Dar nu voi ezita să fac update dacă îmi vin în minte alte argumente.
Acestea fiind spuse, nu mai rămâne decât o chestiune de timp până când Sf. Gheorghe va fi declarat Capitala Verde a României! Pe curând, la revedere!
UPDATE> Intrati de urgenţă aici şi urmăriţi paşii pentru a vota cu Sfântu Gheorghe! Spor!
Unul din motivele pentru care trenurile vechi de la metrou sunt mai interesante. A fost cel mai fain drum Eroilor-Piaţa Unirii pe care l-am făcut pînă acum în Bucureşti. Enjoy!
Se există o vorbă cum că românul s-a născut poet. Şi toată lumea ştie că românul ştie cel mai bine să facă haz de necaz. Deci, să fie pamfletist. Prin urmare, textul de mai jos este un pamflet şi trebuie tratat ca atare. Şi orice asemănare cu viaţa reală este sau nu intenţionată.
Ah! Stadionul Ghencea, doar de teatru mai e bun Şi Steaua jucând acolo, alergând gazul şi-l arde. Şi-n această linişte trosnesc seminţe, curge bere... Victorii... n-am mai văzut de-un secol. Goluri... n-am mai văzut de-o lună.
Un regat pentru o victorie, să-umplu stadionul Cu coji de seminţe. Dar de unde? Scârţăie apărarea, În atac miaună motanul, Nicoliţă dă pe lângă, Iară grecul melancolic tot căzând caută fault.
Gârrr! Ce bună-i berea... Parcă e mai bine acasă, Mă uit la televizor, de frig nici că-mi pasă. Pot să-l văd pe Tănase pasând hai-hui Fără să m-audă că-l înjur de mama lui.
Cum nu ţin cu Oţelul, Doamne? Măcar totuşi au echipă... Aş merge la stadion, de Steaua nu mi-ar păsa defel Mi-ar părea superb, dulce să scandez pro-Dorinel, Un palat, garsoniera, iar nevasta, o Xantipă.
Pe pereţi cu colb, cu lungi pânze de paianjen, în vitrine Stau trofeele noastre, de ţi-i drag să te-uiţi la ele... Mândrie, glorie, goluri, stadioane pline, meciuri grele, Nu seamănă cu Steaua de azi. Într-un soi de amintire
Au ieşit de la-ncălzire - ce echipă fabuloasă, Lăcătuş, Boloni, Duckadam, Belodedici, Cela-i antrenorul Ienei, oare ştie ungureşte? Ceea ce-nconjură echipa e frumoasa galerie.
Eei.. că pe stadion se sting stâlpii de nocturnă. Moşule, mergi de te culcă, nu vezi că s-a-ntunecat? Să visezi fotbal şi goluri, stadionul încărcat. De-aş putea să dorm măcar. Gol, a fotbalului minune!
O, acoperă-mi fiinţa cu a ta descătuşată bucurie! Vino gol! - ori vino moarte - pentru mine e totuna De-oi petrece încă cu ciobani, cu-nfrângeri şi cu luna. Ori de nu, cui ce-i aduce? - Bogăţie? - Frecţie!
Super tare! A fost un show care a meritat văzut, ascultat şi simţit mai ales. Simţit mâine mai tare la muşchii de la gât. În deschidere, Cargo. Ziua vrăjitoarelor, doi paşi, batacanda, aproape de voi... şi cam atât. Spre surprinderea mea, au cântat numai 30 sau 40 de minute... Dar au fost tari şi ei. Apoi, vorba lu' unu creţ şi fără un dinte de lângă mine şi sormea: "no, să vezi că amu se dezlănţuie potopu, bă!", cu cel mai pur şi simplu grai ardelenesc. Mai jos pun nişte poze, făcute cu motoscârţa de telefon al meu. Amu dacă videţi ceva bini, dacă nu, puneţi mâna şi căutaţi pe youtube.
Cel mai tare moment a fost când Eddie o apărut pe scenă. A fost super. Imaginaţi-vă un monstru din filme horror în realitate pe scenă, şi pe ecrane proiectat ce vede acel monstru. Genial... Nu pot descrie... Lumini şi decoruri excelente. Prelata cu desenele cu Eddie din spate se schimba la fiecare melodie. Super show. Şi asta în condiţiile în care nu am ştiut decât 4 piese din ce au cântat ei. Dacă aveţi drum prin ţări prin care au şi ei turneul Final Frontier, mereţi că nu o să vă pară rău.
Episodul 2 este în reluare, pentru că o picat netu la sormea înainte să dau publicare.. Aşa că rescriu din amintiri. Nu era prea mult, dar era esenţial să vă spun că înainte de fecioară, am dat o raită pe la old mac donald, pentru un puişor (puicuţă) şi un McCartof. Pe la orele 6 ale zilei, când era soarele la trei suliţe pe cer, ajunsem în faţa scenei. Ăsta e episodul II.
Deeeeeci... am căutat nişte burghiuri prin Cluj (never mind pentru ce), şi fiind duminicăşi Clujul fiind frumos duminică, am decis să fac o plimbare până la Praktiker. Care Praktiker este lângă Polus Center. Care Polus Center este gazda la ghiciţi ce? Aţi ghicit din prima.
Din ce am văzut, scena e imensă, e foarte mare şi de la 100 de metri distanţă. Din câte am numărat (la un moment dat am pierdut şirul), până la ora 16, când scriu aceste rânduri, au intrat cam 1000 de oameni. 75% au tricouri ghiciţi de care? Aţi ghicit din prima. Curios este că mulţi (cam 50 din ce am numărat) aveau tricouri cu Timişoara, Adi Bărar, Cargo etc. Are Cargo fani, nu glumă! Abia aştept să mă introbag şi eu în parcarea Polus Center. Când ajung acasă, promit să vă chinui ochii cu nişte poze 640x480 făcute cu telefonul. Si ia leităr!
Nu am mai scris de la Folk You! aici, din câte îmi dau seama, şi pentru asta îmi adresez următoarele cuvinte: "Să-ţi fie ruşine, Dinu Patriciu!". Buun, după mea culpa, urmează să vă zic că între timp am fost la stână la Dan, unde cafeaua de dimineaţă a intrat în istorie. Am mai fost şi prin Moldova. Şi am mai mers tocmai până la Babe şi Sfinx, via Buşteni-Jepii Mari. După care Sinaia, via Padina-Lacul Bolboci (mama lui)-Zănoaga-Mioriţa-Cota 1400-Telegondola nr. 13. Apoi, am spus "La mulţi ani, Moni!". După care am scos la lumina neonului din Cafe Passage cel mai nou, mai senzaţional şi mai bengos joc: Guruianopoly! Chitară, karaoke, dans, poze, Cola (niami-niam), Heine-Bergenbier şi home. Dimineaţa, vinete... Noaptea, rapidul Harghita... Cluj, via Sf.Gheorghe.
Fain îi Clujul duminică dimineaţa... Nici prea frig, nici prea cald. Autobuzul 9, absolut mirific. Abia aştept să văd fecioara, căci despre asta este vorba în post până la urmă. Dacă acum doi ani am ratat întâlnirea, de data asta nu mai scapă. Însă până la ora întâlnirii, mai am de făcut risărci, să merg pregătit. Aşa că închei aci, cu promisiunea că voi povesti aproape exact ceea ce se va întâmpla diseară.
Rockeri din toată ţara, uniţi-vă! Aaa, era să uit. Bravo CFR Cluj, pentru eveniment! (Vezi, Mădălin, că sunt băiat gigel şi scriu aşa ceva?) Ne vedem mâine!
Mi-e greu să vă descriu în cuvinte ceea ce au fost şi ce au însemnat cele 5 zile în care am stat la mare. Rămân amintirile, pozele şi filmările de la 2 Mai, Vama Veche şi Folk You!. Şi noi. Da, sunt cam egoist şi nu fac un efort să încerc să povestesc. Cred că şi din cauză că nu am talent de a povesti şi risc să ratez groaznic esenţa faptelor.
Am să spun, însă: La mulţi ani, Paula! Am să ascult mai mult Andrieş. Am să cânt, de fiecare dată când îmi voi aminti: "Bogăţieeeeeeee... "! Am să încerc să nu mai fac gris carbonizat. Am să îl imit pe Şeicaru mai bine. Am să aştept răsăritul, chiar dacă pare că nu se va vedea de nori.
Aşa că.. Dincolo de orice vamă, dincolo de da sau nu, dincolo de toată lumea, FOLK YOU!
Iată că această dată de 1 iulie nu are numai conotaţii negative. De pildă, eu astăzi am încheiat sesiunea de examene şi anul doi. Totodată, ca să mă laud, al patrulea semestru fără restanţă. Ar trebui să mă simt mai inteligent şi mai deştept, dar nu prea e aşa. Tot ce pot să fac acum e să sper că peste doi ani voi înţelege ce am făcut până acum. Cel puţin, aşa ni se tot spune. "În anul trei o să înţelegeţi tot, până acuma a fost încălzirea...". Bine-ar fi...
Aşaaaa... Şi după examen, am mâncat juma' de pizza (La mulţi ani, Matei!), taclale, alea-alea, ploaie sănătoasă, 7 în carnet în dreptl SDED, peşti morţi, restanţa pe mai la întreţinere, flotor nou şi două filme. Faină zi! Aduc în discuţie filmele pentru că au fost interesante.
Primul: Life of Brian. O capodoperă Monthy Python. Parodie în toată regula. Umor englezesc. Frumos film. Final extraordinar... "Always look at the bright side of life fiuffiufifuifuifuiuifffiiu".
Al doilea: A Seriuos Man. Varză. Eu, adică. N-am înţeles nimic din film. Însă cred cu tărie că prostia nu e de partea filmului, ci în faţa monitorului meu. Mai am de cultivat cultură pe sinapse şi neuroni, nu glumă. Ce a fost interesant în film? Viaţa evreilor în America. Ciudat, zău! Dar iar cred că eu nu am înţeles ce trebuie...
Şi dacă tot a venit vacanţa, eu o pun de-o veselie mai jos:
Iniţial, nu am ştiut ce titlu să pun la articolul ăsta. Pe măsură ce am scris, însă, mi-a sărit o idee şi o voi dezvolta mai jos. Trebuie să mai spun că, iniţial, mă gândisem să dau un semn de viaţă şi să pun o muzichie care am ascultat-o des zilele astea.
Nu voi începe cu "deci". Aşadar, sunt bine sănătos şi încă am examene. De fapt, examen. Mai este numai unul. În care îmi pun toată silinţa să învăţ, spre deosebire de celelalte examene, unde am invăţat aşa şi-aşa. "De ce?" vine întrebarea logică. Ei bine, cursul ăsta a fost o lecţie nu numai de SDED (Sisteme dinamice cu evenimente discrete - cool, huh? ), ci şi o lecţie de pedagogie. Domnul nostru tânăr profesor a făcut din acest curs nasol, cu multe formalităţi şi greoi, un curs dinamic, interactiv, în care orice student de Poli (binecunoscut pentru privirea inteligentă, dar şi pentru incapacitatea de exprimare) avea curajul să ridice mâna şi să spună că nu a înţeles. Teoria cu formalisme însoţită de exemple uşoare-hilare, serioase şi foarte complicate (în această ordine) a făcut ca această materie (una dintre cele mai grele) să fie considerată una dintre cele mai accesibile.
Şi stau şi mă gândesc oare cum ar fi viaţa la facultate, nu numai la Poli, dacă toate cursurile ar fi la fel. Şi implicarea profesorului ar fi pe măsură. Da, este o utopie, dar este şi o necesitate. Pentru că ies din facultăţi oameni care nu prea se pricep la ceea ce au studiat. Să zicem că din 400 de studenţi absolvenţi, 30 au treabă cu domeniul. Randament 8%. Nu trebe decât cultură generală ca să pricepi că ceva pute.
Exemplul meu: Mă înfioară gândul că am absolvit cursul de Electronică (şi analogică, şi digitală), dar eu încă nu ştiu să fac un circuit cu utilizare practică, pentru că încă nu am înţeles pe deplin funcţionarea tranzistorului. Da, am învăţat zeci şi sute de formule pentru examen. Am făcut referate pentru nişte laboratoare pe care nu le înţelegeam. Dar partea practică egal zero. Toată stima mea pentru profesor, care este un om foarte inteligent şi as în materie. Dar nu este un profesor bun.
La recomandarea unui coleg, zilele trecute am urmărit un curs de analiză matematică la MIT (celebrul institut din SUA, un fel de Poli) şi am rămas mască. Explica întocmai ca la proşti, dar era sigur de un lucru: toată lumea înţelegea.
Acum, nu zic că toţi trebuie să termine facultatea, dar eu cred că este obligaţia morală a profesorului să facă studenţii să înţeleagă. Poate că de la 30 de absolvenţi pe bune se ajunge la 100. Sau mai mult. Dar bineînţeles, timpul le rezolvă pe toate.
Că tot am promis o muzichie, mai jos aveţi un buton play.
Astăzi s-au împlinit 66 de ani de la cea mai importantă operaţiune militară a celui de-al Doilea Război Mondial: Debarcarea în Normandia. E greu de spus ce a fost acolo, dar e uşor de spus ce a însemnat această bătălie: începerea eliberării Europei de tirania lui Hitler.
Nu voi prelungi foarte mult această postare, există o adevărată biblioteca pe internet. Voi pune numai două videoclipuri, în bunul meu obicei. 1) Trailerul filmului "Saving Private Ryan" ("Salvaţi soldatul Ryan"), unde primele 20 de minute din film sunt poate cea mai realistă redare a acestei zile. 2) melodia celor de la Iron Maiden, "The Longest Day", cu imagini din acelaşi film.
Dacă aţi râs după ce aţi ascultat această piesă şi încă vedeţi ce scriu printre lacrimi, să ştiţi că acest Trolololo veritabil este efectul cenzurii sistemului comunist rusesc. Eduard Khil, interpretul, a scris o piesă despre un cowboy numit John, care merge într-un Mustang spre iubita lui Mary. Cenzura însă a tăiat versurile şi rezultatul este mai sus. Laaaaaaaaaaaaa Tro lolo lol olo lol oloooo!
Salutare! În buletin sunt trecut cu numele Ujvarosi Brezeanu Alexandru, dar cei care mă cunosc îmi spun Bebe, Ujva, Şefu deci nu vă supăraţi pe mine dacă nu răspund la adresarea cu numele din buletin. Pe de altă parte, sunt născut şi crescut in Sfântu Gheorghe, un mirific oraş de la poalele Depresiunii Braşov, am o mamă, un tată, o soră şi un frate. De ultimul să nu îi întrebaţi pe părinţii mei. Momentan, sunt la facultatea de Automatică, UPB, Bucureşti. Îmi place să urmăresc meciuri de fotbal şi să contabilizez clasamente, rezultate etc., îmi place să mănânc mâncarea gătită de mama, îmi place apa minerală Bodoc (Poiana Negri, la nevoie), îmi place Heidi cu Tiramisu (cel mai mult), îmi plac pisicile, dar nici câinii nu-i urăsc, îmi place să citesc cărţi bune, îmi place ideea Biblioteca pentru toţi ş.a.m.d. Că cam atât...